Despre libertate și despre puterea de a decide – un ordin de protecție criticabil

    De la bun început am hotărât să folosim blogul doar pentru articole ce vizeză aspecte juridice, fără aspecte ce țin de politică și fără supoziții futile. În urmă cu puțin timp am avut un caz: cetățean onest, deranjat de atitudinea unui primar dintr-o urbe vecină Iașului, cu mici afaceri meschine, derulate prin mijlocirea rudelor și cu un comportament de vechil. Clientul nostru, om simplu, dar cu simțul dreptății, a sesizat Comisariatul Județean – Garda de Mediu Iași și Compania de Drumuri și Poduri – Direcția Regională Iași cu trei plângeri. Au fost întemeiate, întrucât în cadrul verificărilor din data de 22 februarie 2024, 20 martie 2024 au fost constatate aspectele sesizate. S-a constatat că domnul A.C., reclamând depozitarea unor cantități de gunoi în locuri nepermise, amenajarea unei parcări în zona centrală a orașului – a avut dreptate, primarul și UAT-ul fiind sancționați.

    Reacția nefirească – o solicitare de instituire a unui ordin de protecție – și-a găsit rezonanțele în ordinul emis de Poliția orașului BPO, confirmat de cererea Parchetului de pe lângă Judecătoria X. Instanța – Judecătoria X, apreciază că se impune admiterea cererii formulate de primarul urbei BPO și emiterea unui ordin pentru o perioadă de 3 luni. Astfel, pârâtul urma să păstreze o distanță minimă de 25 metri față de victimă şi de locuinţa acesteia, fiindui interzis orice contact, inclusiv telefonic, prin corespondenţă sau în orice mod cu victima – primarul urbei BPO.

    Uitându-ne la dispozițiile articolului 10 alineatul (1) din CEDO, care prevede că „oricare persoană are dreptul la libertatea de exprimare. Acest drept include libertatea de a avea opinii și de a comunica informații sau idei fără intervenția autorităților publice și fără a ține seama de frontiere.”, putem trage o concluzie că acest drept este un pilon al oricărei societăți democratice și este esențial pentru progresul social și politic.

    În cazul Handyside v. Regatul Unit (1976), Curtea Europeană a Drepturilor Omului (CEDO) a subliniat că libertatea de exprimare se aplică nu doar informațiilor sau ideilor care sunt primite favorabil, ci și celor care „șochează, deranjează sau îngrijorează”. Aceasta reflectă pluralismul, toleranța și deschiderea necesare unei societăți democratice.

    În cazul Lingens v. Austria (1986), CEDO a subliniat că limitările libertății de exprimare trebuie să fie interpretate strict și că statul are o marjă de apreciere restrânsă atunci când este vorba de criticile aduse figurilor publice. Figurile publice, inclusiv primarii, trebuie să accepte un nivel mai ridicat de critică, deoarece acestea se află în centrul dezbaterii publice.

    În cazul pârâtului, criticile aduse primarului au fost exprimate în contextul unor preocupări legitime legate de gestionarea fondurilor publice și de comportamentul acestuia în exercițiul funcției. Aceste critici au fost însoțite de dovezi fotografice și de observații concrete, ceea ce le conferă un caracter legitim și justificat. Emiterea unui ordin de protecție pe baza acestor critici constituie o limitare disproporționată a dreptului la libertatea de exprimare, deoarece nu există un interes public superior care să justifice această măsură.

    Avertizorii de integritate (whistleblowers) sunt persoane care denunță acte de corupție, abuz de putere sau alte ilegalități comise în sectorul public sau privat. Aceștia joacă un rol esențial în protejarea interesului public și în promovarea transparenței și responsabilității.

    În Uniunea Europeană, Directiva (UE) 2019/1937 privind protecția persoanelor, care raportează încălcări ale dreptului Uniunii, oferă un cadru juridic pentru protejarea avertizorilor de integritate. De asemenea, legislația națională, precum Legea nr. 571/2004 privind protecția persoanelor care denunță încălcări ale legii, oferă protecții similare.

    Și cu toate aceste mici amănunte ale practicii europene, se emite un ordin de protecție - fiecare magistrat are dreptul de a avea o opinie proprie, argumentată – pentru trei luni, timp în care un cetățean nu se poate apropia de primar și îi este interzis orice contact, inclusiv telefonic, prin corespondenţă sau în orice alt mod.

    Abuzul, în acest caz, nu constă doar în restrângerea libertății de mișcare – un drept pe cât de fundamental, pe atât de subapreciat – ci și în umilința implicită a unei astfel de măsuri. Primarul, investit cu aura intangibilă a funcției, devine un soi de zeitate locală, protejată de legi și de o cohortă de subalterni care privesc cu suspiciune orice apropiere neautorizată. Clientul nostru, în schimb, este retrogradat la statutul de pericol public, un intrus al cărui entuziasm este interpretat drept amenințare. Ironia este cu atât mai savuroasă cu cât, în teorie, primarul există pentru a sluji cetățeanul, nu pentru a se baricada împotriva lui. Și totuși, iată-ne martori la o inversare a rolurilor, unde slujitorul poporului devine un suveran intangibil, iar poporul – un supus ținut la distanță cu rigla legii.

    Acest abuz ridică o problemă de fond: unde se trasează linia dintre protecția funcționarului public și dreptul cetățeanului de a interacționa cu cei pe care i-a ales? Ordinul de protecție, un instrument juridic menit să apere victimele reale ale hărțuirii sau violenței, devine aici o armă disproporționată, o bâtă de baseball legală menită să reducă la tăcere orice urmă de insistență civică. Este oare clientul nostru un pericol real sau doar un inconvenient pentru o administrație care preferă monologul în locul dialogului? Răspunsul rămâne suspendat, ca o petiție uitată pe biroul prăfuit al primăriei.

    În urma apelului, instanța de control desființează sentința judecătoriei. Însă rămâne termenul în care un cetățean onest, erijat întru-un avertizor de interes public nu a putut intra într-o instituție – Primăria orașului BPO. Quo fugis, iustitia? Pentru o imagine a vremurilor trecute, atașăm o pagină dintr-un ziar al vremii.